Type and press Enter.

Colombo

Colombo e un fel de nebuloasă cu de toate. Deși nu recunosc mirosurile de pe stradă, gusturile din farfurie, plantele din curte sau regulile de circulație, îmi cam plac toate.

Acum trei veri obișnuiam să glumesc că Cipru e mai apropiat de soare ca restul planetei. Dacă așa se pune problema, Sri Lanka e clar soarele.

8 Februarie 2019

Aeroportul din Doha te lovește în plex. Șoc cultural. Șoc tehnologic. Șoc financiar. Parcă am descoperit mașinăria timpului și am aterizat într-un viitor total necunoscut, aparent lipsit de substanță dar plin de imperialism. Mi-am petrecut câteva ore în fața băilor publice, unde mi-am așezat fundu’ pe jos holbându-mă la oamenii de la first class lounges ori dormind pe mine și încercând să nu ocup prea mult spațiu ca să nu mi se ceară să-mi plătesc existența.

De aici la destinație – alte straie, alte obiceiuri. În Colombo, când ieși din avion ești întâmpinat de localnice extrem de zâmbitoare și îmbrăcate în veșminte specifice. Super colorate, multe texturi, super multe suprapuneri. Rămâi cu gura căscată de drag și parcă-parcă ai uitat cât de tare te-a lovit căldura.

Prima oara când am tras aer în piept după ce am ieșit din avion în Cipru în iunie 2017, am tușit câteva secunde și am avut senzația toată vara aia ca eu am probleme cu plămânii. Aici, mă pot lăuda că am ajuns cu tehnica formată – respirație ușoară și deasă, așa, până te obișnuiești. Râdeam în sinea mea de cei din jurul meu ca toți păreau înecați la coborarea din avion. Dar cumva nu căldură e de vină, ci umezeala. Sunt doar 31 de grade. La 31 de grade în Cluj, îți iei jacheta pe tine că știi sigur că diseară dă cu ploaie.

La aeroport urma să ne aștepte un trimis al hotelului. Inițial mi se păruse o idee lipsită de sens. Ma informasem că există transport cu microbuse în oraș și știu să-mi comand taxi și singură.

Trecem peste povestea încâlcită cu așteptarea de peste o oră în care ne-am perindat de colo-colo, ba căutând omu’ în cauză, ba descoperind că de fapt hotelul nu ne-a închiriat mașină, ba refuzul tuturor taximetriștilor de a ne duce “chiar până acolo”. Hai domne ca nu mergem la capăt de lume, și doar nu e ca drumu’ din Cluj către Florești de la ora 17.

Ba se pare că e!

Nu prea există reguli de circulație și semafoarele nu se respectă întotdeauna. Pe 3 benzi reușești să strângi în paralel doua Tuc Tuc-uri, două motociclete, un autobus și taxi-ul în care eram noi. Pe drum spre hotel am prins două mini accidente cu Tuc Tuc-ul. Nimic grav. Se mergea cu 30 la oră deci n-aveai cum să omori pe nimeni.

Se simte cam mult diferența între clase. Pe străzi sunt de la mașini ce le văzusem doar prin Zürich până la motociclete conduse de oameni desculți, cu tricourile murdare, o mână pe covrig și alta pe-un carton deasupra capului că tocmai începuse o ditai ploaia torențială.

La hotel, ne-au așteptat cu umbrelă, gustări și sucuri. Serios? Am plătit pentru asta? Am dat mai puțini bani pe hotelul ăsta ca pe airbnb-ul din Suedia din zona rău famată a orașului Malmö deci de unde atâta ospitalitate? Bagajele ne-au fost cărate de-un angajat de 45 de kilograme și m-am prins abia după ce a plecat că poate ar fi fost decent să îi dau bacșiș.

Suntem cazați fix pe malul mării dar ajungând aici noaptea, nu vad marea, doar o simt.

9 Februarie 2019

Oamenii sunt grozav de atenți și zâmbitori. Toți vor să știe de unde vii și ce cauți în țărișoara lor. Și până una alta, poate-ți și vând ceva. Au o grămadă de idei cu locuri pe care le-ai putea vizita și te-ar ține la povești toată ziua chiar dacă, căteodată, engleza ta nu se prea potrivește cu engleza lor.

N-a fost o idee bună să ne plimbam atâta pe jos. Dacă nu te omoară distanțele, o face căldura. N-a fost o idee bună nici să vizităm grădina zoologică. M-am trezit comentând prea des, uitând că nu mai sunt în Europa. Toată țara asta oricum îți oferă floră și faună nemaivăzută și daca părăsești coasta, ajungi să conviețuiești cu elefanți și maimuțe cam fără drept de apel.

La ieșirea din grădină am încercat să nu mă holb prea tare la niște localnici care făceau incantații pe lângă o vacă.

M-am tocmit mult cu șoferul unui Tuc-Tuc și am ajuns în sfârșit la mare. E altfel. Limpede și turquaz. Cu mici zone rudimentare în care se adună gunoaiele și localnici care își spală catrafusele în dânsa pe când copiii aleargă de colo-colo în căutare de nuci de cocos sparte.

Tata s-a apucat să-și mărească colecția de scoici de-acasă în timp ce eu și mama ne-am așezat la umbră pentru update-uri pe social media.

Pe plajă era năvală de localnici îndragostiți care se comportau mai-mai precum copiii din școala generală. Mai treceau din când în când mici afaceriști cu câte-un coș în cap, gata să te servească cu bucăți de ananas sau banane.

O fetiță cu zâmbet năucitor mi-a oferit brelocuri cu Sri Lanka. După ce am refuzat-o, s-a dus la tata să-l ajute la cules. M-am răzgândit și am rugat-o să-mi aleagă ea unul. Și uite așa mi-am pus deoparte prima amintire materială.

Tuc Tuc-urile îți văd culoarea pielii de la «n« metri distanță și azi am fost toată ziua cu “nu, mulțumesc” în gură. Ideea de plimbare preț de 13 kilometri m-a costat un nas roșu și-o cefalee soră cu insolația. De mâine spun da.

10 Februarie 2019

Mi-e imposibil să pun în scris toate experiențele de astăzi. O sa încerc să detaliez doar două.

Deși presimt că iar o să mă lungesc.

Stiți străzile alea indiene pe care le vedeam în documentarele pe History Chanel? Le-am luat la pas astăzi. Doar că le-am găsit în Sri Lanka. Am aflat de la noul meu prieten sri lankez care ne-a purtat astăzi pe unde ne-a poftit inimă, că acolo găsim în deosebi chinezisme extrem de ieftine ce se distribuie către toată insula. Icoane creștine, cremă de față ce stă în soare direct la 50 de grade, cuțite de brânză, haine europenene din anii 2000, porumb fiert, avem! Orice nu îți dorești, găsești! Toată lumea strigă după tine, ți-ar vinde orice pentru o monedă. Treceri rapide de la afaceri ce par bogate pentru Sri Lanka, la oameni ce n-au nici măcar un tricou pe ei. L-am observat pe Suthan cum vorbea cu toată lumea și își scotea des bănuți din buzunar să împartă cu oameni. 

E imposibil de explicat generozitatea de aici. Cumperi 200 de grame de curry? Îți mai oferă 100 de grame. Vrei 10 fructe de mangustan? Îți aruncă în pungă încă 3. 

Și apoi, cumva toată lumea cunoaște pe toată lumea sau toată lumea cunoaște pe cineva care te poate rezolva cu orice ai tu nevoie. Suthan deja mi-a “bookuit” safari pe 2 zile cu un prieten de a lui pe 4 000 de rupii (17 dolari). M-a dus și la magazinul de ingrediente al unui prieten de a lui pentru că de când ne-am cunoscut, i-am spus că renunț la mâncarea mediteraneeană și mă dau pe curry. Nu știu cum e să ai o soacră dar cred ca am aflat azi pentru că m-a luat ăla la întrebări de m-a înnebunit. Colac peste pupăză tipu’ de la magazin era gata-gata să rezerve și-un day trip la o plantație de ceaiuri undeva în centrul țării. 

Ideea e că e cam greu să te descurci cu pe jos-ul. Întinderile sunt mari, în busuri merg 5 pe-un loc iar Tuc-Turile ți-ar lua și papucii de 200 de rupii (1 dolar) din picioare pe care i-ai cumpărat din fața grădinii zoologice după ce ți-ai rupt sandalele de acasă. Pe jos te omoară insolația fără niciun drept de apel. Dă-o incolo, ca nici ei nu merg pe jos. Cumva, tot am făcut 14 km pe jos astăzi deși toată ziua m-am plimbat în Mertzan.

Am aflat motivul sărăciei țării asteia. Au fost în război nordu’ cu sudu’ (ce ironic) preț de vreo 30 de ani. Războiul s-a încheiat abia de 9 ani. Țara e așa, cam în paragină. Povestea e lungă dar idea e că au murit cam 100 000 de oameni în perioada aia. Majoritatea rudelor lui Suthan au emigrat peste tot. El a stat 10 ani în Malaesia. Alți câțiva în America de Sud. Și la final de an se mută cu noua viitoare proaspătă nevasta în Anglia. Zicea că războiul s-a pus pe hold în 2004 când un tsunami a lovit țara și au murit 35 000 de oameni iar 1 milion au rămas fără locuințe. Atunci, toată lumea a ajuta pe toată lumea. Dar după 2 ani și-au scos iar armele și nebunia s-a încheiat abia în 2009. Țara a început să se reconstruiască în 2010 și cam atât e tot ce au putut face. Moneda națională s-a depreciat, ei trăiesc doar din agricultură și turism. Înainte de război, ca noi de altfel, își produceau totul singuri și nu importau nimic. Atunci dolarul și rupiile sri lankeze erau la același nivel. O data cu războiul, s-a dus naibii economia, ei nu mai produceau mare lucru și au devenit o țară săracă.

Și uite că m-am lungit iar.

Ce voiam să povestesc e despre frumușenia de templu hindus, Sivan Kovil. M-a uimit templul de dinainte sa intru. Arată ca în poze, dar nu se simțea ca în poze. O sa râzi dar când am întrat am început să lăcrimez instant. E inimaginabil de enorm, de detaliat, de cald, de altfel. E prima oara când intru într-un templu hindus. Prima imagine a fost a unui călugăr ce bătea extrem de tare într-o tobă. Făcea un zgomot de-ti zgâlțâia pământul de sub picioare. O fetiță îmbrăcată în straie tradiționale și cam jerpelite a venit să-și împartă cu mine nuca de cocos. Am crezut că mi-o vinde și i-am întins niște bani. Nu a vrut să îi ia.

Nu știu să explic ce-am văzut acolo. Știu doar că m-a dat peste cap așa cum n-am mai simțit de mult. Omul sfințește locul, e adevărat. 

Diferența dintre sărăcie și bogăție e uimitoarea.

Partea precară dar deosebit de vorbareață și prietenoasă am văzut-o ieri și alatăieri. Azi am ajuns pe acoperișul unui hotel de 7 stele unde un Cola Zero era nu mai puțin de 20 de dolari. Deci da, există și partea super fancy a insulei. Dar sinceră să fiu, n-am simțit nimic. Eram înconjurată de turiști și localnici îmbrăcați la 4 ace, cu ifose extreme. I-aș scoate pe ăștia de pă centru să văd cum se descurcă pe-un Tuc Tuc.

Am mai vizitat o superbitate de templu budist, o moschee și m-am filmat cu niște liceeni care primiseră temă la școală să convingă străini să învețe cântece de-a lor.

Pot să rămân aici?

11 Februarie 2019

Nu mai pot cu mâncarea asta! Nu mai pot pentru că-mi place prea mult. Am început deja să-mi umplu tolba cu prea multe conserve și poțiuni de adus acasa. Nu știu face sarmale, da’ sigur-sigur mă apuc de bucătarie sri lankeză.

Am ajuns într-un fel de shaormerie locală unde mi-am bucurat ficatu’ cu o ditai farfuria de orez cu scorțișoară, sepie cu lămâie și curry; cârnat din pui cu sos de ceapă piperată și cea mai mișto combinație de cocos cu curry. Am senzația că oamenii ăștia adaugă curry și-n gemurile cu căpșuni.

Drumul cu trenul la clasa a doua din Colombo până în Kandy e 2 dolari de persoană la clasa a doua. Ce?

Haida!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *